Scuza perfectă

Am ieşit afară sub pretextul că mă doare capul. Aproape adevărat. N-avea inspiraţie, o deranja respiraţia mea zgomotoasă, bătea insistent cu pixul pe coala albă.

M-am plimbat cu mămica de la etajul 7. Asta mi-a asigurat că voi fi subiect de bârfă două săptămâni de acum încolo. Prea puţin mă interesează.
Am avut timp totuşi să observ bărbaţii care vin de la lucru. Cred că sunt printre singurii care stau atât de puţin la lucru. Au aceşti bărbaţi o caracteristică comună. Absolut toţi au servietă pe care o ţin în mâna stângă, pentru că în mâna dreaptă e cheia maşinii, între timp (unii) mai şi vorbesc la telefon gesticulând şi ţipând.
Tami dragă, te rog frumos să mă crezi că te voi da afară! Cum să pierzi actele alea mă, eşti proastă? Ce te mai întreb? Eşti proastă!… Bună ziuă doamna Ovidiu, cum e copilul?… Şi ca să nu mai spun cât de incultă e mă-ta!

Şi asta într-o veselie de-ţi întoarce stomacu’ pe dos. După al 4-lea ‘ eşti proastă! ‘ încă nu-ţi vine să crezi că nu s-a săturat domnişoara de la capătul celălalt al firului. Ai putea să juri că nebunul vorbeşte singur, dacă n-ai auzi scuzele insistente de la capătul celălalt al firului.

Mă salută cu zâmbetul acela larg şi ştirb, după care mă întreabă ce-mi mai fac copiii.
– Ce copii?
Nu primesc răspuns pentru că nici nu aştepta unul. Când sunt întrebat de al patrulea tătic ce-mi mai fac copiii, încep să-i cred şi răspund ‘Foarte bine, mulţumesc.
E o peripeţie până şi să stai singur pe o bancă, dar cu o doamnă între 35-40, cu o fetiţă de 4 ani care ţipă şi se învârte în jurul unui copac?

Apoi rămân singur…
Îmi închid ochii. Momentul îmi aduce aminte de o noapte petrecută cu o colegă de lucru. Îmi aduc aminte mereu, mai ales când aş dori să las în urmă decorul. O melodie în fundal…
Îmi deschid ochii, parcul din faţa blocului e gol. Un bătrân se uită suspicios la mine, după care îşi cheamă soţia. ‘ Uită-te la… ‘ Şi ce? Dorm în parcuri, pentru că acasă respir prea zgmotos. În propria mea casă trebuie să merg pe vârfurile picioarelor nu cumva să-mi aud existenţa suflându-mi în ceafă.
Iar dacă nu-mi place… de ce nu-i spun să plece? Ar fi prea simplu.

– Nu dai muzica mai încet?
– Du-te acasă.
– Poftim?!
– Du-te. Acasă.
– Vrei să plec?
– Du-te. Acasă.
– Tu nu eşti în toate minţile, cum adică să mă duc acasă? Doar asta ştii să zici?
– Du-te. Acasă.

Everybody is looking for something…

Advertisements